Grădina de sticlă este multe lucruri: o cronică a durerii, a condiției fetelor și femeilor în comunism, a abandonului și a găsirii drumului, a traumelor copilăriei care ni se infiltrează în sânge, devin ură, devin venin și ne transformă.
Jos pe podea se adună coagulat în praf și calciu umed trecutul, o zi întreagă până când nu mai rămâne decât betonul gri.
Aș vrea să pot să internalizez acest preț plătit ca pe unul suprem și necesar pentru promisiunea unui echilibru universal ce va să vie, dar asta nu ar schimba cu nimic faptul că soarele nu va mai proiecta niciodată pe podeaua mea umbra unui motan iubăreț și curios cu coada strâmbă care ar mai fi avut încă mult din lume de explorat.
Suntem doar prinși într-un sistem care ne hrănește anxietatea, ne condiționează așteptările și ne macină disponibilitatea făcându-ne să pendulăm frenetic între victimă și agresor, adeseori găsindu-ne cu greu sau deloc liniștea. Depinde de noi să ieșim din această buclă vicioasă și să spunem stop, să ne realiniem, să ne recalibrăm, să reconstruim spațiul emoțional și să ne dăm seama că fără timp și fără vulnerabilitate nu putem construi un edificiu durabil.
Nimeni și nimic nu este veșnic, cu atât mai puțin acel cuib de siguranță din sânul familiei. Pe măsură ce găurile din acea perdea nevinovată devin din ce în ce mai vizibile, devine din ce în ce mai important să ne construim un propriu edificiu al siguranței, mai ancorat într-o realitate pe care acum o percepem cu ochi clari.
Cunoșteam cântecul orașului, dar i-am pierdut ritmul, a durat un pic până l-am regăsit. Acum pot să ies încrezător în ploaie sub umbrela propriei realinierii mentale, cele trei stări ale Eului meu readuse în echilibru.
Până la urmă, tânjirea după un spațiu pe care l-am părăsit este tânjirea după un trecut care poate nici nu mai există în realitate. Ne ancorăm în el pentru că este confortabil, ca o plapumă groasă pe care o alegem în loc să înfruntăm gerul pentru a ajunge acolo unde vrem să fim. Dar ideea de rădăcină este până la urmă doar fum și iluzie, o construcție complexă a emoționalului nostru. Până la urmă, rădăcina este în noi și își extinde brațele către fiecare loc și fiecare om care la un moment dat ne-a făcut viața mai frumoasă sau care încă ne-o face
Nu mai aveam lacrimi de dat, dar simțeam cum fiecare celulă din corpul meu se strânge într-un concert dureros. Un gol în stomac și apoi liniște.
You have been there and you are still alive. And in a blink, the skeletons are gone, only a figment of your own imagination. They were but a part of you that served to fill the gaps you thought you couldn’t fill yourself.
Au trecut niște ani de prima oară când am văzut filmul Ana, mon amour la recomandarea unei prietene care mi l-a recomandat cu căldură. Atunci îmi dau seama că m-am lăsat capturat de o poveste de dragoste imperfectă, un drum drum dureros în contratimp pentru cei doi protagoniști de la o iubire adolescentină, infuzată de boemia vieții de cămin, către o maturitate destrămată.