confesiuni.

Jos pe podea se adună coagulat în praf și calciu umed trecutul, o zi întreagă până când nu mai rămâne decât betonul gri.

Aș vrea să pot să internalizez acest preț plătit ca pe unul suprem și necesar pentru promisiunea unui echilibru universal ce va să vie, dar asta nu ar schimba cu nimic faptul că soarele nu va mai proiecta niciodată pe podeaua mea umbra unui motan iubăreț și curios cu coada strâmbă care ar mai fi avut încă mult din lume de explorat.

Nimeni și nimic nu este veșnic, cu atât mai puțin acel cuib de siguranță din sânul familiei. Pe măsură ce găurile din acea perdea nevinovată devin din ce în ce mai vizibile, devine din ce în ce mai important să ne construim un propriu edificiu al siguranței, mai ancorat într-o realitate pe care acum o percepem cu ochi clari.

Cunoșteam cântecul orașului, dar i-am pierdut ritmul, a durat un pic până l-am regăsit. Acum pot să ies încrezător în ploaie sub umbrela propriei realinierii mentale, cele trei stări ale Eului meu readuse în echilibru.

Nu mai aveam lacrimi de dat, dar simțeam cum fiecare celulă din corpul meu se strânge într-un concert dureros. Un gol în stomac și apoi liniște.

În jurul meu miroase cunoscut, dar în același timp cu totul altfel de cât mă așteptam. Este timpul de redescoperire, a mea, a ceea ce lăsasem în urmă și acum regăsesc la fel și totuși diferit.