Grădina de sticlă

“Ce rămâne după un om singur? Nici măcar miros, ca după o floare. Niște fraze, scrisori, o părere.”

Ce rămâne după ce citești Grădina de sticlă a Tatianei Țîbuleac? Un mare gol în stomac și un nod în gât. Același nod care a fost acolo pulsând la fiecare cuvânt. Într-un fel, știam la ce să mă aștept. Vara în care mama a avut ochii verzi am devorat-o în două ore și apoi am privit în gol încă pe atât, iar Grădina nu este mai prejos; își ia mai mult timp cu povestirile, construiește un univers întreg aflat la granița dintre două lumi: socialismul sovietic și zorii noii ordini a unei Moldove post-rusești. O chintesență a existenței periferice adunată într-o vecinătate de blocuri în care vieți se scurg, speranțe se adună și apoi se destramă de faleza nemiloasă a realității.

Dar acest microcosmos este doar fundalul unei călătorii de maturizare, o ascensiune cu picioare rupte pe culmi impracticabile. O fată orfană, adoptată dintr-un cămin rural de către Tamara Pavlovna, o femeie singură, dar întreprinzătoare, ne povestește călătoria ei printr-o copilărie și o adolescență marcate de sărăcie, de o creștere cazonă, fără patetisme, fără afecțiune. Mama ei adoptivă este o femeie dură, asprită de o viață grea și care are un scop în viață: banul. Banul pe care îl face adunând sticle, activitate în care o angrenează forțat și pe noua ei fiică.

Tamara Pavlovna este o femeie cu o dorință arzândă de a agonisi și a lăsa ceva în urmă, dar este în același timp și o matroană dickensiană care și-a cumpărat un copil de exploatat, o mamă care construiește fără a fi capabilă de apropiere, un dictator care nu uită niciodată să îi aducă aminte că face tot ceea ce face pentru a-i asigura un viitor. Ea este, deci, un complex în care toate aceste motivații se întâlnesc, se întretaie și se scuză una pe cealaltă în timp ce fata strânge din dinți visând acel moment în care va scăpa din acest calvar în care este îmbrăcată însăși maturizarea ei.

Protagonista însăși trăiește și crește la granița între două universuri, nereușind să își găsească în totalitate locul în niciunul dintre ele. Limba rusă sau limba moldovenească? Rusia sau Europa? Semidocție sau intelectualitate? Într-un fel, ea este oglinda lumii din jurul ei și a societății moldovenești înainte și după căderea URSS. Respingerea școlii ruse cară, astfel, cu sine și o simbolistică ce transcede destinul fetei, în ea reflectându-se traiectoria Moldovei, pierdută în meandrele unei lumi post-sovietice la care nu era adaptată.

Această călătorie inițiatică este presărată cu teme dure, greu de digerat, mai ales privite prin ochii inocenți ai unui copil care nu are parte constant de o figură maternă care să îi ofere și un cuib de afecțiune pe lângă lecțiile de viață tranșante și mustind a traumă transgenerațională. Teme precum abandon, viol, suicid, prietenie, pierdere, doliu, abuz își fac locul în existența tumultoasă a povestitoarei care le trăiește, le resimte, le integrează, țesând o tapiserie a suferinței care culminează cu viața ei adultă în care loviturile continuă să vină sub forma fiicei ei născute cu osteogenesis imperfecta și pe care o numește după mama ei adoptivă, Tamara. Micuța este, prin prisma bolii ei, fragilă așezată în antiteză cu bunica ei care a fost o rusoaică puternică, care a făcut și a îndurat multe, o succesiune probabil menită să ne arate că trauma nu naște oameni puternici, dragostea exigentă, oricât de mult ar fi îmbrăcată în intenții bune, întărește pielea, dar zdrobește oasele.

Nu în ultimul rând, toate personajele și lucrurile prin care trec ele, sunt fațete ale condiției femeii în societatea moldovenească, în comunism și după. Puterea exercitată de bărbați prin violuri, abuzuri fizice și sexuale, nevoia ca femeia să aleagă între a emana putere și a fi verticală, sau a își asuma feminitatea acceptându-și, astfel, poziția de inferioritate într-o lume care le dezumanizează. Dar peste toate aceste vicisitudini ale lumii, puterea comunității este pervazivă.

Grădina de sticlă este multe lucruri: o cronică a durerii, a condiției fetelor și femeilor în comunism, a abandonului și a găsirii drumului, a traumelor copilăriei care ni se infiltrează în sânge, devin ură, devin venin și ne transformă, a lipsei de afecțiune părintească, a unui sân ocrotitor, a unei iubiri cu adevărat necondiționate. Această carte este o călătorie adevărată printr-un univers al durerii, scrisă cu o măiestrie rară.