Stinge lumina

O unghie lungă zgârie peretele până la sânge trăgând după ea zugrăveala cu calciu galben, moda anilor 90. Dinții scrâșnesc în ritmul prăbușirii copilăriei și a tinereții părinților pe o banală folie de plastic ce protejează linoleumul, dându-i o falsă senzație siguranță în fața schimbării.

Singură pe tavan, o lustră de metal, modernitate socialistă, stă martor tăcut acestui sacrilegiu. În ea pâlpâie becuri noi în timp ce borcanele al căror luciu s-a mătuit de mult stau să cadă. Pe la colțuri răsună în surdină joaca unui copil, iubirea unei mame, tăcerea unui tată, traumele transgeneraționale și cântecul bunicii. Abia se mai aud sub ritmicitatea zgomotelor care zgârie la temeliile unor vieți care au fost.

Jos pe podea se adună coagulat în praf și calciu umed trecutul, o zi întreagă până când nu mai rămâne decât betonul gri. Ziua de lucru s-a terminat, ultimul om stinge lumina. De undeva de afară, de la un picup se aude o muzică de mahala de mult uitată. În casa goală doar ecoul ultimilor pași ai mamei reverberează târâit de boală către ușa care îi face loc să plece.

Lustra numără zilele până când și ea va cădea, izbindu-se metalic de podeaua rece, o ultimă bătaie de clopot pentru lacrimile ce s-au scurs la umbra-i și pentru momentele care s-au șters în amintire.