Ura

… să trăiască

Mă uit, te uiți, ne uităm Cu ochii mici și dinți scrâșniți, Privim la noi, privim la ei, De dincolo de cortină.

Privim și credem că vedem; În fapt, îi auzim șoptind, Și credem că îi ascultăm.

În acest întuneric e greu să ne dăm seama De care parte este scena și unde sunt culisele. Băiatul de la lumini a dispărut într-o mulțime: A noastră sau a lor?

Ce joc sinistru acesta al ignoranței Îmbrăcată în cunoaștere. Unde este adevărul acum?

Mă uit, te uiți, ne uităm, Privim la noi, privim la ei, La ce credem noi că sunt. Parcă îi distingem prin fire de catifea Întrețesute în cortin grea și opacă.

Șoptim și noi ostentativ, Mai tare și mai tare, Să ne audă, să tacă, să ne asculte, Scena e a noastră, publicul al nostru.

Iar ei, ei sunt rezerve inutile În tot acest spectacol ne-nceput. Dar ei nu tac, și strigă și mai tare, Să auzim, să tăcem, să-i ascultăm.

Dar noi deja ne-am ascuțit penițele, Saliva expectativei se scurge pe la colțul gurii, Nu vrem să ascultăm așa ceva, Dacă ei vor să strige, noi vom striga mai tare,

Mai tare și mai tare, Cu pumnii încleștați, degetele încolăcite pe hârtii cu invective, Spectacolul este al nostru, iar noi suntem vedetele, Iar ei, actorii unui joc infim, de culise, Fără talent, fără viziune, fără public, Ei vor asculta, vor accepta și vor rămâne acolo, Unde le este locul.

Lumină! În fața noastră, shakespearian, Proiectând o umbră lungă pe perete, Cu un craniu în mână, se-ntreabă existențial Un individ: cum de-am ajuns aici?

Cortina se ridică, și noi și ei acum ne privim în ochi: Cărțile noastre deschise toate la aceeași pagină, pumnalele lor însetate, Ochii lor roșii de furie frustrată, gurile noastre blocate în dezaprobare, Ne năpustim unii asupra altora ca animalele.

Trupuri cad, se zvârcolesc, se varsă sânge și cerneală. De partea lor, de partea noastră, Publicul înghite acest spectacol barbar Din spatele unor monocluri zgâriate, răsucindu-și mustățile machiavelic.

Ce joc sinistru e acesta unde ne mâncăm, Ne devorăm mânați de foamea afirmării, Animale biciuite într-un colț spre bucuria privitorilor. Răpuși privim către tavan în timp ce orizontul se închide, Noi am crezut că este teatru, dar din păcate era circ. Un individ plantează în mijloc un steag, în mâna cealaltă o cruce aurită.

Publicul se ridică și aplaudă puternic, Dar nu mai este nimeni să facă plecăciuni. Se fluieră și se scandează la unison: Ura! Ura! Ura! Ura să trăiască!