Smoke And Mirrors

Un copac se înalță în fața mea. Maiestuos, impunător, dar dezgolit de intemperiile toamnei. Din pământ răsar rădăcini groase, lemnoase, o ancoră naturală construită în ani, decenii, poate chiar secole. Acest copac, un edificiu al stabilității, pe care vântul nu-l doboară, dar care în fiecare an se despoaie de frunze, vulnerabil arătându-și crengile goale, fiecare imperfecțiune scheletică expusă universului. Oare dacă ar putea, ar alege această viață? S-ar expune voluntar privirilor cercetătoare ale trecătorilor, afișându-și fiecare lovitură încasată de la univers ca toți să o poată vedea? Sau dacă ar putea, și-ar extrage rădăcinile din solul umed și ar pleca într-un loc în care frunzele să nu îi mai cadă, să mențină perpetuu imaginea de arbore impunător, verde, falnic, mândru?

Timp de doar 9 luni, tot universul nostru este un pântec de care suntem legați ombilical, de care depindem pentru supraviețuire. Și este și un spațiu sigur pe care nu îl conștientizăm vreodată, dar care ne rămâne imprimat în conștiință toată viața. Odată cu primul strigăt pe care îl oferim lumii de afară, începem căutarea unui alt spațiu sigur, unul în care simțim că suntem acceptați și doriți. Pentru mulți dintre noi, acesta este sânul familiei, care cât suntem mici devine un al doilea pântec. Unul din care putem ieși și explora, dar unde ne putem mereu întoarce pentru a găsi apartenență.

Odată ce sânul familiei devine neîncăpător, suferim o a doua naștere, în căutarea unei identități, a unul alt spațiu sigur, unul care să fie al nostru. Ne înconjurăm de oameni, de prieteni, poate de cărți, de carieră, dar mai ales ne atașăm de loc, fie el orașul, fie țara în care ne aflăm. Acela devine leagănul identității noastre de cele mai multe ori, iar rădăcinile noastre cresc, uneori groase, lemnoase, și ne ancorează într-o zonă de confort pe care ne-am construit-o pentru noi. Dar vremea nu ține mereu cu noi, iar viața uneori vine și apasă pe umerii noștri, vrea să ne forțeze să ne despuiem de tot ce am crezut că este al nostru. Și atunci, spre deosebire de falnicul copac, noi ne putem ridica și pleca în căutarea unor orizonturi mai însorite.

Lăsăm în urmă prieteni, familie, lăsăm orașul copilăriei sau tinereții noastre, cu toate metehnele lui, cu gropile din asfalt și claxoanele mașinilor sau satul nostru cu case modeste, dar prietenoase, și ne aventurăm în necunoscut. Încă o naștere, încă un strigăt către univers și o gură sănătoasă de aer nou. Și încercăm să reconstruim, să ne înconjurăm din nou de oameni sau de cărți, de o carieră, de un loc. Și toate sunt noi și toate sunt diferite și nimic nu este la fel ca locul de unde am plecat. Și devenim un copac transplantat, rădăcinile noastre lăsate în urmă sub asfaltul neregulat din locurile pe care înainte le numeam “acasă”, chinuindu-ne să creștem altele pe sub pielea unei nații noi.

Dar dorul pulsează în permanență. De cele mai multe ori nu mai avem curiozitatea copilăriei, valurile vieții sunt tumultoase și ne obosesc, iar noi trebuie să învățăm lucruri noi: obiceiuri, limbă, perspective. Iar atunci vechile rădăcini pulsează, ca o linie magică de comunicare, reamintindu-ne ce am lăsat în urmă: confort, oameni dragi, locuri și momente și toate amintirile. Și, de la distanță, parcă nici relele și greutățile care ne-au împins să plecăm nu mai par atât de mari comparativ cu tot bazinul de conexiune, afecțiune, confort și siguranță pe care le-am lăsat în urmă.

Atunci apare momentul critic, acela în care noile noastre rădăcini, tinere și încă verzi riscă să se usuce lipsite de seva curiozității, iar chemarea trecutului să fie mai puternică decât imboldul de a construi ceva nou. Cine câștigă bătălia din interior depinde doar de noi și cum reușim să ne împăcăm cu faptul că oamenii nu au niciodată o singură rădăcină. Migrăm mereu, ne schimbăm și căutăm noul, iar asta ne face să ne ancorăm în multe puncte de-a lungul vieții. Cât de bine le gestionăm și le echilibrăm ține până la urmă de capacitatea și disponibilitatea noastră de a crește, de a ne extinde emoțional, de adaptabilitate și reziliență. A crea spațiu interior astfel încât toate bucățile acestui puzzle care este identitatea noastră să se potrivească, iar noi să realizăm că locul nostru nu este un loc singular, o sufragerie, un oraș, o țară, o persoană sau un grup de prieteni, ci suma tuturor acestora combinată, a tuturor elementelor care ne ajută și ne învață să creștem.

Până la urmă, tânjirea după un spațiu pe care l-am părăsit este tânjirea după un trecut care poate nici nu mai există în realitate. Ne ancorăm în el pentru că este confortabil, ca o plapumă groasă pe care o alegem în loc să înfruntăm gerul pentru a ajunge acolo unde vrem să fim. Dar ideea de rădăcină este până la urmă doar fum și iluzie, o construcție complexă a emoționalului nostru. Până la urmă, rădăcina este în noi și își extinde brațele către fiecare loc și fiecare om care la un moment dat ne-a făcut viața mai frumoasă sau care încă ne-o face. Chiar dacă ele nu mai există în concretul vieții noastre cotidiene, există în noi, în amintire, și alcătuiesc arborele care suntem noi, cu tot cu rănile, durerile, dar și cu frunzele maiestuoase pe care le etalăm mândri că am ajuns perpetuu mai departe decât eram ieri.

Copacul rămâne într-un loc, dar nu doar pentru că nu se poate mișca, ci și pentru că se încrede în speranță, în gândul că la anul frunzele vor reveni. Mai verzi, mai dese, coroana lui va străluci din nou sub razele soarelui, iar rănile de peste iarnă se vor vindeca în tihnă, gata să înfrunte din nou intemperiile, mai puternice decât înainte. Noi avem libertatea de mișcare, dar ce ar trebui să învățăm de la copac este speranța, încrederea că noi, prin noi și cu ajutorul celor din jurul nostru ne vom ridica de fiecare dată, iar rădăcinile noastre se vor extinde peste spațiu și mai ales peste timp.