Jingle Bells

O mânuță de copil se întinde către un glob mare și albastru. Pe suprafața lucioasă se proiectează fața lui, distorsionată, luminată de sute de beculețe colorate. Mama îi arată ce frumos este bradul, îl lasă să ia o bomboană colorată. I-o desface și îi rupe o bucățică. Pe fundal, lerul lui Hrușcă umple sufrageria călduroasă de spiritul sărbătorilor într-un București postdecembrist. Bunica aduce cozonaci pe o farfurie, rupe o bucată pentru copil. Mâine vine moșu’, dar trebuie să ne culcăm devreme ca nu îl speriem. Cum intră moșu’ în casă dacă nu avem horn?

Ca și moșu’ în acele vremuri în care orice era posibil doar prin puterea credinței și imaginația, și viața găsește o cale să răzbească împotriva dorințelor noastre ca timpul să se oprească în loc. Ca un gând, bradul de crăciun a devenit din ce în ce mai mic până când a dispărut de tot. Globurile au prins praf în vechea cutie de carton ascunsă dincolo de cele mai de sus uși ale mobilei vechi stil anii ‘80. Copilul este mare, nici nu mai locuiește acolo, deci pentru cine să mai facem brad? Vine ca un făcut în fiecare dimineață de Crăciun la tradiționalul prânz în jurul mesei din ce în ce mai neîncăpătoare și ea. Căldura încă mai este acolo, familia este bucuroasă de a fi reunită, dar ceva lipsește. Acum moșu’ intră pe ușă și aduce o revedere grăbită, copilul are planuri mai târziu, părinții și-au pierdut elanul.

Plecând din casa părintească, Crăciunul a însemnat pentru mine mulți ani la rând o perioadă încărcată de melancolie. Nu mai era o perioadă învăluită într-o căldură protectoare, o zonă de siguranță, ci mai degrabă o povară a amintirii și a unei tânjiri după vremuri mai frumoase, mai simple, mai lipsite de tot ce înseamnă viața de tânăr adult. Mergeam la cine de Crăciun la prieteni, schimbam cadouri, împodobeam brazi, dar întorcându-mă la casa părintească găseam de fiecare dată acea resemnare austeră, pierderea odată cu plecarea mea a orice însemna avântul pentru culoare, brazi, luminițe, Moș Crăciuni. Parcă nici colindele lui Hrușcă nu mai sunau la fel. Era în continuare despre sânul familiei, dar dezgolit de orice ceremonie, o bucurie caldă, dar lipsită de orice urmă de magie. Tânjeam un pic după atmosfera din acele case în care și copiii mari se puteau întoarce la părinții îmbătrâniți, dar încă plini de ceea ce numim spiritul sărbătorilor. În acei ani nici nu făceam brad la mine acasă. Până la urmă… Pentru cine?

A fost greu să decuplez această legătură perfidă cu ceva ce clar nu mai exista și au trecut niște ani buni până când mi-am luat inima în dinți și m-am dus să cumpăr un pom artificial și decorații. Nu erau mare lucru, niște chestii generice de la IKEA, dar a fost o primă cărămidă la temelia unei reîncadrări ce avea și ea în sine să dureze o vreme. Încet-încet, mi-am dat seama că nu mai trebuie să caut o magie care s-a risipit în amintire odată cu inocența mea, ci că venise momentul să îmi construiesc singur magia. Nimeni și nimic nu este veșnic, cu atât mai puțin acel cuib de siguranță din sânul familiei. Pe măsură ce găurile din acea perdea nevinovată devin din ce în ce mai vizibile, devine din ce în ce mai important să ne construim un propriu edificiu al siguranței, mai ancorat într-o realitate pe care acum o percepem cu ochi clari.

Puțin câte puțin, am găsit stabilitatea necesară pentru a descoperi magia în prieteni, în familia pe care mi-am ales-o, în mine însumi în acele momente când sunt de unul singur, dar și în căminul pe care l-am ales pentru mine însumi. Acum bradul artificial este mai mare, mai stufos, și cu fiecare an și globurile și decorațiunile s-au înmulțit, pe măsură ce lumina s-a reașternut peste această perioadă a anului. Nu au fost o realizare și un drum ușoare, dar au fost o lecție importantă de învățat.

Iar acum, la finalul unui an dificil, stau și beau un ceai sub bradul pe care tocmai l-am împodobit, scriind aceste rânduri și gândindu-mă la bucuria nemărginită pe care o primesc în fiecare zi de la oamenii din jurul meu și pe care încerc să o întorc după puterile mele. Este un moment al recunoștinței, când trag linie și îmi dau seama că oricât de dureroase și dificile au fost schimbările din ultimele luni, am atât de multe lucruri de care să mă bucur și atâția oameni cărora să le mulțumesc pentru că există în viața mea și completează sensul pe care mi-l dau singur existenței mele.