Aș vrea să pot să internalizez acest preț plătit ca pe unul suprem și necesar pentru promisiunea unui echilibru universal ce va să vie, dar asta nu ar schimba cu nimic faptul că soarele nu va mai proiecta niciodată pe podeaua mea umbra unui motan iubăreț și curios cu coada strâmbă care ar mai fi avut încă mult din lume de explorat.
Nimeni și nimic nu este veșnic, cu atât mai puțin acel cuib de siguranță din sânul familiei. Pe măsură ce găurile din acea perdea nevinovată devin din ce în ce mai vizibile, devine din ce în ce mai important să ne construim un propriu edificiu al siguranței, mai ancorat într-o realitate pe care acum o percepem cu ochi clari.
Cunoșteam cântecul orașului, dar i-am pierdut ritmul, a durat un pic până l-am regăsit. Acum pot să ies încrezător în ploaie sub umbrela propriei realinierii mentale, cele trei stări ale Eului meu readuse în echilibru.
Până la urmă, tânjirea după un spațiu pe care l-am părăsit este tânjirea după un trecut care poate nici nu mai există în realitate. Ne ancorăm în el pentru că este confortabil, ca o plapumă groasă pe care o alegem în loc să înfruntăm gerul pentru a ajunge acolo unde vrem să fim. Dar ideea de rădăcină este până la urmă doar fum și iluzie, o construcție complexă a emoționalului nostru. Până la urmă, rădăcina este în noi și își extinde brațele către fiecare loc și fiecare om care la un moment dat ne-a făcut viața mai frumoasă sau care încă ne-o face
Nu mai aveam lacrimi de dat, dar simțeam cum fiecare celulă din corpul meu se strânge într-un concert dureros. Un gol în stomac și apoi liniște.
În jurul meu miroase cunoscut, dar în același timp cu totul altfel de cât mă așteptam. Este timpul de redescoperire, a mea, a ceea ce lăsasem în urmă și acum regăsesc la fel și totuși diferit.