Capitalism romantic

Legat în lanțuri, un Prometeu modern privește în zare. Un corb se îndreaptă către el în zbor frenetic. Prometeu ar vrea să întindă mâna să-l primească, atât cât lanțul îi permite. Corbul aterizează pe brațul lui privindu-l cu curiozitate. Prometeu zâmbește. Corbul se lansează în zbor luând cu el o bucățică din ficatul lui. Îl privește în ochi, scuipând afară bucata sângerândă. Apoi dispare scârbit înspre alte zări.

Prometeu rămâne dezmăgit în lanțuri. Ar vrea să-și facă păsările cerului prieteni, să îi aline singurătatea de pe acest gol de stâncă. Și totuși, în fiecare zi alt corb vine cu o nouă iluzie. O privire curioasă, o apropiere. Și în fiecare zi puțin câte puțin, bucată cu bucată, ficatul lui se împuținează. Oare cât va mai fi până când sorocul zeilor se va împlini și va deveni și el la rândul lui un corb fără ficat, însetat de carne crudă în căutarea unui alt Prometeu cu ficatul gras?

Aplicațiile de profil fac apel la creierul nostru reptilian însetat de validare externă și instant gratification ca să ne atragă în acest carusel toxic de așa-zise alegeri bazate pe emoții primale. Validarea externă nu va întârzia să apară sub formă de “potriviri” cu alți oameni care la fel au dat “swipe” la întâmplare. Uneori totul se rezumă la această validare venită din adunarea de cât mai mulți oameni care ne-au marcat ca atrăgători. Și asta este de ajuns.

Uneori există și comunicare, iar atunci influența social media și a piaței spațiului de atenție redus încep să devină evidente. Câteva conversații în paralel cu oameni “interesanți și interesați” începute stângaci cu un “salut! ce mai faci?” și cu o frenezie a cunoașterii cât mai pe repede înainte în cautarea unei “potriviri”. Această “potrivire”, însă, a fost condiționată să fie bazată pe emoții impulsive mai degrabă decât pe substanță. Ni se spune și ni se repetă, în media, în filme, că ceea ce trebuie să simțim este un “vibe”, un “spark” sau “o chimie” pe care mulți nici nu știm să ne-o definim (dar o vom simți noi dacă va fi cazul). Totul este bazat pe o intensitate dopaminergică de moment care ne dictează dacă persoana din fața noastră merită timpul și efortul nostru. În capitalismul relațiilor moderne contează mai mult să arăți frumos decât să fii frumos.

Această alergătură după dopamină ne face, din păcate, mai susceptibili la a căuta motive pentru care să NU investim timp în celălalt. În spatele zâmbetelor unui date uneori se ascund cioclii în așteptare, vigilenți după “red flags”. Și ajungem să ne spunem că o facem pentru a ne feri pe noi înșine de toxicitate, de răni viitoare. Așa că, fără să ne dăm seama, cântărim într-o balanță măsluită de psihicul nostru, toate defectele evidente ale persoanei din față, în timp ce calitățile se estompează în fundal.

Consumerismul care a invadat toate aspectele vieții, inclusiv cel romantic, ne împinge să tratăm potențialii parteneri ca pe o piață de carne. În plus, ritmul alert și anxietatea vieții cotidiene ne face să simțim că timpul nostru este limitat. Ideea de intimitate a devenit ceva ce ar trebui să se întâmple cât mai repede, ca să putem bifa conexiunea și a scăpa de stressul căutării care uneori ne afectează celelalte priorități.

Și în toată această alergătură, există, oare, posibilitatea că am uitat ce înseamnă vulnerabilitatea reală? Este întotdeauna dificil să te deschizi către o persoană pe care nu o cunoști. Dar doi oameni la o masă înconjurați de ziduri, privind prin fante înguste, ținându-și cărțile aproape de piept, nu vor reuși niciodată să creeze o punte dacă unul dintre ei nu întinde mâna de-a lungul mesei invitându-l pe celălalt la dansul confesiunii. Iar acest braț extins trebuie să vină la pachet cu capacitatea de a asculta, de a pune întrebări, de a fi curios și de a explora, dar și de a ne deschide, puțin câte puțin. Teama de a fi rănit este bariera în calea acestei deschideri și, într-adevăr, de fiecare dată trebuie să facem un salt în gol și să vedem dacă cealaltă persoană este acolo să ne prindă și să ne câștige încrederea.

Vulnerabilizarea lentă combinată cu grămada de alegeri și cu percepția timpului limitat face ca uneori să ratăm multe din lucrurile care sunt în fața noastră. Ar trebui să ne controlăm adicția de dopamină îndeajuns pentru a căpăta ceea ce orice tip de conexiune are nevoie: timp și răbdare. Nicio legătură nu se formează după primă întâlnire și în majoritatea cazurilor nici nu ne putem da seama dacă o persoană este potrivită pentru noi sau nu după una sau două întrevederi. A confunda intensitatea cu conexiunea este greșeala capitală care duce ca multe relații să fie construite pe vibe și pe fluturii anxioși din stomac mai degrabă pe o reală înclinație către explorare.

Frica este emoția pervazivă: de apropiere, de conexiune, dar și de asumare. Este mai ușor să dispărem după o întâlnire și să nu ne asumăm faptul că am respins o persoană din lipsa curiozității. Sau să ne schimbăm atitudinea brusc și să sperăm că celălalt va înțelege mesajul și va dispărea singur. În permanență obosiți, indisponibili, răsfoind prin opțiuni și epuizându-ne mental pentru că mereu va exista ceva mai sclipitor în altă parte. Și dispărem și de acolo, și de acolo, până devenim o veritabilă fantomă care se ascunde la umbra unei percepute selectivități.
Toate aceste mecanisme sunt de cele mai multe ori subtile și nu se produc conștient.

Consumerismul romantic este atât de adânc programat încât uneori putem să jurăm că noi nu suntem așa, în timp ce inconștient ne lăsăm pradă aceleiași alergături. Și așa cum și alții dispar subit și fără explicație, începem încet-încet și noi să facem același lucru, dăm frustrarea de a nu fi văzuți mai departe și intrăm în acest joc al schimburilor de superficialități și validări externe pasagere. Este un sistem care macină încet atât răbdarea cât și disponibilitatea până când ajungem să ne angrenăm robotic în puseuri periodice de intensitate urmate de dezmăgirea incompabilității.

Și totuși, asta nu spune nimic despre noi, ca indivizi. Nu suntem oameni oribili, și nici nu ar trebui să ne pedepsim. Suntem doar prinși într-un sistem care ne hrănește anxietatea, ne condiționează așteptările și ne macină disponibilitatea făcându-ne să pendulăm frenetic între victimă și agresor, adeseori găsindu-ne cu greu sau deloc liniștea. Depinde de noi să ieșim din această buclă vicioasă și să spunem stop, să ne realiniem, să ne recalibrăm, să reconstruim spațiul emoțional și să ne dăm seama că fără timp și fără vulnerabilitate nu putem construi un edificiu durabil.