Ana, mon amour

M-ai iubit ca pe-o copilă, m-ai lăsat ca pe-o străină…

Fumez o țigară și încerc să-mi stăpânesc mintea care încearcă să deslușească ce s-ar întâmpla dacă luminile orașului s-ar stinge toate în jurul meu. Cât de adânc ar fi întunercul ce ar învălui tot ceea ce cu câteva secunde înainte era îmbăiat în lumină punctând în noapte peisaje familiare. La umbra luminii lunii ar fi toate la fel sau s-ar transforma în altceva acolo unde ochii mei nu pot să răzbată.

Întunericul ne sperie pentru că imaginația noastră naște monștri, creează enormități dintr-o bătaie de aripi de molie, naște ziduri acolo unde credeam că este deschisă calea. Avem o frică inerentă, pervazivă de întuneric, de necunoscut, de ceea ce se poate întâmpla dincolo puterea noastră de a simți, de a atinge, de a sintetiza. Iar atunci când suntem singuri, frica aceasta devine paralizantă.

Dar cum ar fi dacă am găsi, orbecăind prin aparența vidului existențial pe cineva care poate vedea? Și, mai ales, cum ar fi dacă acel cineva ar fi de acord să ne ia de mână și să ne ghideze din umbre apăsătoare înapoi către o lumină? Speranța probabil ar lua locul fricii. Ne-am balansa întreaga ființă pe frânghia fragilă care este încrederea și ne-am lăsa vulnerabili în fața acelei persoane, gata să îi urmăm fiecare pas către promisiunea unei evadări din tenebrele în care am fost afundați de circumstanță.

Dar oare când și dacă vom ieși vreodată la lumină, va mai fi totul la fel cum ne aminteam? Noi, ei, dar și orașul în jurul nostru ce va fi devenit odată ce acest periplu prin neguri traumatice se vor fi încheiat? Va mai exista legătura dintre noi odată ce nu mai există dependență?

Două perechi de ochi se privesc prin fumul de țigară, discutând filosofia lui Nietzsche despre relativitatea binelui și răului, concepte subjugate dogmei creștine care le plasează într-o antiteză clară, fără loc de nuanță. Ochii lui Toma sclipesc cu o atracție intelectual-carnală, ochii Anei cu o afecțiune intrigată, dar temătoare. Vorbele ei sunt șovăielnice, deși știe clar despre ce vorbește. El este sigur pe el și știe că o dorește. Ea încearcă să umple liniștea amânând momentul de teama reacției lui la revelațiile pe care le-ar oferi o apropiere.

Ea are atacuri de anxietate aproape patologice, el este îmbătat de sentimente care încep să încolțească. Pactul se scrie fără prea multe cuvinte, el va fi acolo pentru ea și o va ține de mână prin această călătorie, o va strânge în brațe atunci când ea se simte pierdută, singură și frica paralizantă o învăluie și o trage înapoi către întunericul traumelor reprimate din copilărie. Promisiunile se fac fără a fi rostite, iar iubirea lor adolescentină, consumată prima oară într-o cameră de cămin crește, dincolo de lumea din jur de care el se rupe pentru a se dedica trup și suflet ei.

Povestea este spusă prin momente reamintite pe parcursul unor ședințe de terapie. Nu sunt cronologice, dar sunt legate tematic, iar povestea curge dinspre început către final într-o manieră eliptică. Părul lui Toma este elementul care ne indică momentul în care se întâmplă fiecare poveste, începând cu păr des, cârlionțat, și până la calviția genetică ce îl face să-și piardă părul din creștetul capului.

Deși nu curge cronologic, putem vedea clar punctele de inflexiune ale relației lor, momentele în care începe să se crape iluzia unei iubiri pasionale sub încercările la care este pusă, dar și transformarea personajelor.

Ana este la început o ființă vulnerabilă, cu o doză mare de anxietate care trăiește viața de la zi la zi sub imperiul unei panici existențiale care îi afectează funcționarea. Această frică este dobândită prin traumele trăite în sânul unei familii profund disfuncționale. Până la finalul poveștii, devine independentă, își depășește condiția și începe să trăiască o viață normală. În brațele lui Toma, parcurge întunericul și iese la lumină.

Parcursul lui Toma este în contratimp cu al Anei. El vine dintr-o familie bine așezată, cel puțin în aparență, și se erijează într-un rol de salvator al Anei, acea fată fragilă căreia îi oferă tot sprijinul, trup și suflet, renunțând la orice altceva. Încercările sunt mari și îi pun răbdarea la încercare puțin câte puțin, măcinându-l, mai ales pe măsură ce Ana începe să devină din ce în ce mai puțin dependentă de el. Se ratează carieral și se dedică creșterii copilului făcut accidental și pe care au decis să îl păstreze, adunând frustrare și resentimente la succesul soției și la realizarea că nu mai are nevoie de el ca să fie funcțională.

Scena care a rămas cu mine de fiecare dată și care mi se pare cea mai puternică expresie a grijii lui Toma, dar și a hăului în care este afundată Ana este cea a dușului, după ce el o găsește după o tentativă de suicid, abia conștientă și murdară de propriile fecale. Este o scenă viscerală, o imagine care nu te părăsește ușor. Din păcate, pe măsură ce universul lor se destramă încetul cu încetul, iar bula lor de iubire pe care și-au format-o se sparge lăsând să curgă puroiul realizării că totul era doar o dependență toxică, o face cu atât mai dureroasă.

Visul lui Toma din finalul filmului este probabil un element care este explicat prea în detaliu și probabil ar fi avut un impact mai puternic dacă era lăsat și privitorul să își formeze propria narativă asupra a tot ceea ce a însemnat această relație: un salvator care s-a scufundat în derizoriu în momentul în care victima a devenit o persoană funcțională.

Din păcate, conexiunea dintre Ana și Toma este una care se întâlnește foarte des și în care mulți intrăm uneori fără să ne dăm seama. Ne afundăm în întuneric întinzând mâna cuiva care are nevoie, oferindu-ne să îi ghidăm printre stihii, iar în final ajungem noi să fim orbiți de ieșirea la lumină. Pentru că am lăsat dinamica dependenței să ne conducă și să țeasă iluzia unei iubiri care probabil nici nu a existat.

Probabil ca o circulară la discuția care a născut pasiunea dintre cei doi, filosofia lui Nietzsche, filmul nu se erijează în instanță morală și nu încearcă să ne influențeze apropos de cine este vinovat, cine a fost bun, cine a fost rău, nici în privința Anei și a lui Toma, dar nici în privința familiilor lor care și-au lăsat profund amprenta pe omaenii care au devenit și care indiscutabil au dus la crearea unei astfel de dinamici: Ana, fata care a vrut să fugă dintr-un cămin destrămat și care și-a dorit mereu o figură paternă și Toma, băiatul care a vrut și nu a reușit să își salveze mama de la o căsnicie nefericită.

Au trecut niște ani de prima oară când am văzut filmul Ana, mon amour la recomandarea unei prietene care mi l-a recomandat cu căldură. Atunci îmi dau seama că m-am lăsat capturat de o poveste de dragoste imperfectă, un drum drum dureros în contratimp pentru cei doi protagoniști de la o iubire adolescentină, infuzată de boemia vieții de cămin, către o maturitate destrămată.

A doua oară am decis să îl revăd în virtutea fiorilor pe care i-am resimțit la acea primă vizionare, dar îmbogățit de un alt bagaj de experiențe acumulate în anii ce-au trecut. L-am privit cu alți ochi, m-a marcat în cu totul alte feluri, dar la final am rămas cu aceiași fiori și cu același gol în stomac pe care l-am simțit și prima oară. Mi-a amintit de ce este una dintre poveștile mele preferate de iubire care nu a fost.