| | |

Tribut

Deschid ochii către o nouă dimineață, ultima a anului 2025. Lângă mine doarme un nou început, iar la picioarele noastre, adulmecând trezirea, Marcel se ridică și vine să își ia porția de afecțiune. Cu botul umed, bălind de plăcere, acceptă îmbrățișările și mângâierile pe cap de la o mână încă adormită.

Urmează o zi lungă, o petrecere de anul nou și ultimele pregătiri. În verva acestor momente uneori este ușor să nu îți dai seama când universul pândește în umbră spre a-și lua tributul pentru promisiunea unui an nou mai bun.

Ca un ultim paragraf al unui capitol plin de caruseluri emoționale, de urcușuri și coborâșuri și reevaluări ale vieții proprii, m-am întors acasă să realizez că acea dimineață a fost ultima oară când voi mai fi simțit iubirea nemărginită a ființei care m-a însoțit la bine și la rău timp de șase ani și jumătate. Pe caldarâmul rece de sub geamul de la sufragerie, la nouă etaje distanță, obrazul lui Marcel zăcea zdrobit, prețul fatal al curiozității.

M-am întors acasă clătinându-mă beat de șocul momentului. Ce urmează acum? Realizarea s-a instalat lent, când timp de zile întregi mă plimbam prin casă tot așteptând să apară de după vreun colț sau să doarmă pe canapea, sau să miaune disperat că iarăși s-a strecurat pe nevăzute și l-am închis în baie. Dar nu, mieunatul lui s-a pierdut din universul meu și a rămas doar o amintire care mi-a punctat nenumărate paragrafe din viața asta.

Finalul apoteotic al unui an extrem de greu nu poate să fie decât încununarea dezastrului existențial în care m-am zbătut și prin care m-au purtat schimbările din viața mea. Aș vrea să pot să internalizez acest preț plătit ca pe unul suprem și necesar pentru promisiunea unui echilibru universal ce va să vie, dar asta nu ar schimba cu nimic faptul că soarele nu va mai proiecta niciodată pe podeaua mea umbra unui motan iubăreț și curios cu coada strâmbă care ar mai fi avut încă mult din lume de explorat.

Similar Posts

  • | | |

    Smoke And Mirrors

    Până la urmă, tânjirea după un spațiu pe care l-am părăsit este tânjirea după un trecut care poate nici nu mai există în realitate. Ne ancorăm în el pentru că este confortabil, ca o plapumă groasă pe care o alegem în loc să înfruntăm gerul pentru a ajunge acolo unde vrem să fim. Dar ideea de rădăcină este până la urmă doar fum și iluzie, o construcție complexă a emoționalului nostru. Până la urmă, rădăcina este în noi și își extinde brațele către fiecare loc și fiecare om care la un moment dat ne-a făcut viața mai frumoasă sau care încă ne-o face

  • | |

    Ana, mon amour

    Au trecut niște ani de prima oară când am văzut filmul Ana, mon amour la recomandarea unei prietene care mi l-a recomandat cu căldură. Atunci îmi dau seama că m-am lăsat capturat de o poveste de dragoste imperfectă, un drum drum dureros în contratimp pentru cei doi protagoniști de la o iubire adolescentină, infuzată de boemia vieții de cămin, către o maturitate destrămată.

  • | | |

    Jingle Bells

    Nimeni și nimic nu este veșnic, cu atât mai puțin acel cuib de siguranță din sânul familiei. Pe măsură ce găurile din acea perdea nevinovată devin din ce în ce mai vizibile, devine din ce în ce mai important să ne construim un propriu edificiu al siguranței, mai ancorat într-o realitate pe care acum o percepem cu ochi clari.

  • | | |

    Ploaia

    Cunoșteam cântecul orașului, dar i-am pierdut ritmul, a durat un pic până l-am regăsit. Acum pot să ies încrezător în ploaie sub umbrela propriei realinierii mentale, cele trei stări ale Eului meu readuse în echilibru.