*** TRIGGER WARNING ***

Disclaimer

Rândurile ce urmează vin dintr-o zonă profund personală. Am simțit nevoia să le împărtășesc parțial dintr-o zonă terapeutică, dar și pentru că nu trebuie să uităm niciodată ce s-a întâmplat la Colectiv. Lecțiile acelor zile și a ce a urmat trebuie să rămână mereu proaspătă în mentalul societății. Oricând se poate repeta ceea ce s-a petrecut atunci și încă nu suntem pregătiți, nici ca stat și nici ca societate să facem față la așa ceva.

---

Trauma

Era o seară ca oricare alta, așezat pe un fotoliu Poang cu husă textilă roșie, cu un controller în mână, indecis dacă ar trebui să mă reapuc de Metro 2033 pe XBox, joc pe care îl începusem de nenumărate ori și pe care nu îl dusesem până la capăt, sau dacă să caut altceva de făcut.

Îmi sună telefonul: “Ce faci? Ești ok?” Da, eram acasă, pe chill, no evening plans, doar eu cu o bere și cu controllerul. Dar de unde această întrebare complet neașteptată? “A fost o explozie! La club la Colectiv!” Am tresărit. Ultima oară fusesem acolo la un concert Travka undeva prin vară. Cred că era penultimul concert Travka la care am fost. “Am început să sun pe toată lumea, dar nu dau de A.”

Okay, am închis telefonul și am încercat să sun. O voce tremurândă de fată răspunde la telefonul lui A, îmi spune că nu știe unde e și că l-au luat la spital. Îmi povestește un șir frânt de evenimente, vizibil șocată de tot ce s-a întâmplat. Între timp aflăm și noi și mass media că de fapt explozia a fost un incendiu. Aici a început panica.

Sun înapoi la toți prietenii și ne mobilizăm. Avea să fie cea mai lungă noapte din viața mea, probabil și a lor. Am luat taxi-uri, Uber și mașini personale și am căutat prin toate spitalele care acceptaseră victime ale incidentului. Între timp devine clar că acest eveniment nu este doar un foc mic, un tablou electric suprasolicitat sau un cocktail înflăcărat care a eșuat. Deja este clar că vorbim despre un eveniment de amploare, cu victime numeroase, o reală tragedie.

Spitalul Floreasca a fost ultima noastră destinație. Tensionați, așteptam cu toții ca o asistentă, și ea vizibil agitată, să caute printre cei internați după semnalmente. Într-un final, l-am găsit. Am făcut un pas în față și m-am oferit să îl identific, în speranța de a îi scuti pe restul de așa ceva. Ca student la medicină, mintea mea era setată pe ideea că am stomacul tare. Nimic, însă nu m-ar fi putut pregăti pentru trauma de a îmi vedea unul dintre cei mai apropiați oameni în acel stadiu. Este o imagine pe care am cărat-o cu mine încă de pe atunci și care va rămâne cu mine pentru totdeauna. Pentru că nimic nu te poate pregăti pentru așa ceva.

Undeva la 3 dimineața am decis să sunăm și părinții. Trebuie să știe. Am pus mâna pe telefon și i-am anunțat. În verva momentului am încheiat apelul cu “O seară frumoasă!” Ce a fost în capul meu? Cum să ai o seară frumoasă aflând aceste vești? Îmi dau seama că mintea mea nu mai este acolo unde trebuie. M-am retras la o țigară, lângă scară, m-am ghemuit și am plâns privind în gol.

Veștile nu prea veneau, dar noi voiam să știm. Stăteam ca pe ghimpi, plini de speranță că ceva se va îmbunătăți. Până la urmă, din povestirea fetei de la telefon nu părea să fie chiar așa mare brânză, și totuși l-am văzut. Ne-am retras la mine la apartament câteva ore. Am moțăit un pic pe fotoliul Poang cu husă textilă roșie. Apoi, la ora 8 am luat-o de la capăt. Am luat părinții de la autogară, un nou val de panică, tremur și speranțe.

Între timp, primisem vești și despre o altă prietenă din tinerețe în aceeași situație. Noaptea cea mai lungă a vieții mele a continuat până a doua zi, după-amiază când am ajuns acasă și am încercat să dorm. I blacked out.

Hope

“Avem de toate, avem tot ce ne trebuie!” Suntem autosuficienți, spitalele noastre sunt de top, nu avem nevoie de ajutorul Europei, de alte țări. Ce? Noi suntem mai proști?

Două săptămâni au trecut, timp în care veștile veneau zilnic din spital. Se pare că există o infecție. Nu se dau multe detalii. Dar aflăm că este multi-drog rezistentă. Speranțele scad, apoi vin vești de stare îmbunătățită, puțin, spranțele cresc. Fiecare zi trece și se desfășoară sub imperiul unei expectative, tresar la fiecare mesaj, la fiecare telefon: acesta va fi telefonul final? Nu știu, incertitudinea devine apăsătoare, o greutate pe piept aproape constantă. O senzație de tensiune pe care nu am mai simțit-o niciodată.

Eu aici, el acolo, luptându-se pentru viață, dar în același timp, luptându-se cu sistemul găunos, corupt, probabil without even knowing it. Oare ce îi trece prin cap? Oare îi trece ceva prin cap? În acel somn expectativ, în care nici reflexele elementare nu au loc, în care vibrațiile lumii se resimt ecou într-o minte care simte că este blocată într-un corp care nu poate să reacționeze. Oare câtă durere simte? Cât de tare îi blochează gândurile? Realizează unde este și ce i se întâmplă? Oare este conștient că această țară l-a condamnat? Resimt în corp fiorii gândului, stomacul mi se strânge de fiecare dată cu aceste întrebări.

Zi după zi, în minte îmi revin aceste gânduri și acea imagine din prima seară. Nu pot să scap. În mintea mea clocotesc inevitabilitatea finalului într-o luptă asiduă cu speranța că poate nu va fi așa. Zilele mele devin din ce în ce mai încețoșate. Nu îmi amintesc extrem de multe de atunci. Știu doar că cealaltă prietenă deja nu mai era printre noi.

La 7 dimineața, dormeam pe canapea, televizorul aprins de cu seară difuza Spongebob Squarepants. Telefonul sună. This is it. It happened. Speranța a murit și ea în acel moment. Un fior rece m-a cuprins. Nu îmi dădeam seama ce se întâmplă, cred că nu am realizat din prima. Inima începuse să se agite, ea a înțeles înaintea creierului.

În facultate stăteam tolăniți pe patul lui din apartamentul de două camere din Drumul Taberii și ne uitam la Crna macka beli macor (Pisica albă, pisica neagră). Era filmul nostru, când nu aveam la ce să ne uităm, nu aveam chef de învățat în sesiune sau pur și simplu ne plictiseam, ne uitam la el. Îl știam pe de rost.

Pot doar să sper că în tăcerea lui încuiat în acel corp care își înceta încet încet activitatea a urlat pentru ultima dată “Maradona!” înainte ca ultima suflare să îi părăsească nările, prizonieră într-un tub de intubație. M-am întins la loc pe canapea. M-am strâns în poziția copilului și am pus pentru ultima oară melodia cu Bubamara. Nu mai aveam lacrimi de dat, dar simțeam cum fiecare celulă din corpul meu se strânge într-un concert dureros. Un gol în stomac și apoi liniște.

Unity

Suntem strânși la o masă în jurul unor poze pe care le-am adus cu toții. În Istru, acolo unde i-am cunoscut pentru prima dată pe toți prietenii lui care cu timpul au devenit și ai mei. Bem bere și rememorăm. Amintiri amuzante, râdem, dar este un râs încărcat, unul care ascunde lacrimi.

Ziua aceasta a fost grea, a fost dificilă. Slujba din biserică a fost groaznică, încărcată cu vinovăție și învinuire. Este fix ce nu ar fi trebuit într-un moment ca acela. Un moment dificil pentru noi toți la nivel personal, dar și un moment teribil la nivel național. Până la urmă, ce căutau acei tineri acolo? Este vina lor până la urmă că ascultă muzică satanistă, că nu se duc la biserică destul. Și-au făcut-o cu mâna lor, nu?

Stomacul mi se întoarce pe dos auzind acestea. Pumnul mi se încleștează. Sunt într-o biserică, un loc pentru reflecție, un loc pentru iertare (cică), un loc safe. Mi se activează toți triggerii legați de ce reprezintă de fapt biserica în realitate, dincolo de mesajul de unitate pe care încearcă să îl transmită în textele lor sfinte. Înghit în sec impulsul de a urla la preot, de a ieși în față și de a îi demonta teoria lipsită de orice urmă de empatie.

La finalul slujbei ne perindăm în jurul sicriului. La final i se descoperă fața. Îmi dau seama ce se întâmplă, îmi vin înapoi toate imaginile din prima noapte, picioarele mi se înmoaie. Strâng de mână persoana de lângă mine și îmi întorc privirea. Ochii se strâng în riduri profunde de expresie și lacrimile curg. Fiecare fibră din corpul meu este tensionată în acele câteva secunde până îmi spune cineva că a trecut. Îmi revin. Procesiunea continuă.

A doua cea mai lungă zi din viața mea e încheiată și acum suntem toți împreună la aceeași masă. Bem bere și rememorăm. Anii, viața, dar și ziua aceea. În fața pozelor cu El, pe masă sunt la vedere bucuria de a-l fi cunoscut, dar și durerea de a-l fi pierdut. Ascunse în fiecare dintre noi, însă, zac experiențele pur personale asupra acestor evenimente.

Am învățat un alt gen de apreciere pentru oamenii din jurul meu în acele zile. Am realizat cu adevărat că nimic nu este de-a gata, că oricine, oricând, poate subit să dispară, să nu mai fie. Am învățat să cultiv apropierea, să mă bucur de oamenii din jur. Și cumva, pe undeva, cred că toți am învățat asta, pentru că acest eveniment ne-a transformat toată realitatea. În moarte am găsit unitate, am găsit moduri noi de a fi acolo pentru ceilalți și noi moduri de a ne bucura de prezența celorlalți.

A fost o lecție grea. Am pus la finalul zilei capul pe pernă, mirosind a bere, dar cu gândul că așa cum în viață ne-a făcut cunoștință, de undeva de departe încă veghează asupra noastră și ne-a adus mai aproape. Și este o moștenire pe care trebuie să o prețuim, pentru că a fost ultimul lui dar pentru noi.

Disillusion

Încă nu îmi vine să cred că au trecut 10 ani de atunci. Totul se simte atât de departe și totuși atât de aproape. Și cumva, totul se simte la fel. Au trecut o pandemie, un război la graniță, multe alte explozii și incendii, și totuși suntem acolo unde eram și atunci.

Cum de am reușit să lăsăm probabil cea mai mare tragedie a anilor de după revoluție să treacă pur și simplu? Cum de nici măcar acest doliu național nu a reușit să mobilizeze societatea? S-a protestat în stradă. De câteva ori. A picat un guvern. Lumea s-a liniștit. Și încet-încet a uitat. “Capul lui Moțoc vrem!” L-am primit și ne-am întors la muncă, la corporație, am luat ecoul cu noi, dar l-am închis într-o clădire de birouri, acolo unde nu ajunge nicăieri.

Banii publici au zburat în 10 ani în toate direcțiile și prin toate buzunarele. Dar spitalele au rămas tot aceleași, iar noi am rămas tot pasivi, vărsându-ne frustrările în sufragerii cu burta ghiftuită, depunând flori o dată pe an, cu fiecare an mai puțini la monumentul prietenilor și copiilor noștri. Fantomele tragediei bântuie dincolo de uși închise strigând după dreptate și schimbare către urechi surde. Ecourile lor reverberează între pereții Catedralei Mânturii, făcând foițele de aur să vibreze jale. Aici sunt banii dumneavoastră, spitalele voastre de arși, dezinfectantele nediluate, aici unde viermii corupției megalomanice au ieșit să asculte liturghia.

Din punctul cel mai înalt, Iiisus privește cu palmele ridicate spre cer cu o mină încontrată: “Nu știu, boss!”

Iar noi rămânem cu amintirea, rămânem cu trauma și rămânem cu durerea. Rămânem cu lecțiile învățate și le luăm după noi peste graniță atunci când părăsim acest stat eșuat sau le ascundem într-un sertar dintr-o sufragerie și le scoatem o dată pe an. Atunci când ne amintim, când ies la iveală demonii și când ne realizăm neputința.