Tribut

Deschid ochii către o nouă dimineață, ultima a anului 2025. Lângă mine doarme un nou început, iar la picioarele noastre, adulmecând trezirea, Marcel se ridică și vine să își ia porția de afecțiune. Cu botul umed, bălind de plăcere, acceptă îmbrățișările și mângâierile pe cap de la o mână încă adormită.

Urmează o zi lungă, o petrecere de anul nou și ultimele pregătiri. În verva acestor momente uneori este ușor să nu îți dai seama când universul pândește în umbră spre a-și lua tributul pentru promisiunea unui an nou mai bun.

Ca un ultim paragraf al unui capitol plin de caruseluri emoționale, de urcușuri și coborâșuri și reevaluări ale vieții proprii, m-am întors acasă să realizez că acea dimineață a fost ultima oară când voi mai fi simțit iubirea nemărginită a ființei care m-a însoțit la bine și la rău timp de șase ani și jumătate. Pe caldarâmul rece de sub geamul de la sufragerie, la nouă etaje distanță, obrazul lui Marcel zăcea zdrobit, prețul fatal al curiozității.

M-am întors acasă clătinându-mă beat de șocul momentului. Ce urmează acum? Realizarea s-a instalat lent, când timp de zile întregi mă plimbam prin casă tot așteptând să apară de după vreun colț sau să doarmă pe canapea, sau să miaune disperat că iarăși s-a strecurat pe nevăzute și l-am închis în baie. Dar nu, mieunatul lui s-a pierdut din universul meu și a rămas doar o amintire care mi-a punctat nenumărate paragrafe din viața asta.

Finalul apoteotic al unui an extrem de greu nu poate să fie decât încununarea dezastrului existențial în care m-am zbătut și prin care m-au purtat schimbările din viața mea. Aș vrea să pot să internalizez acest preț plătit ca pe unul suprem și necesar pentru promisiunea unui echilibru universal ce va să vie, dar asta nu ar schimba cu nimic faptul că soarele nu va mai proiecta niciodată pe podeaua mea umbra unui motan iubăreț și curios cu coada strâmbă care ar mai fi avut încă mult din lume de explorat.