Big TV

Sau o colecție de emoții după 4 ani și jumătate de locuit în străinătate.

Denk maar niet aan morgen
Elk eind een nieuw begin.
Als we weten wat het wordt
Wat heeft het dan nog voor zin?
Bazart – Denk maar niet aan morgen

Cu o cheie în mână mi-am rotit ochii prin living-ul imens. Pe geamurile ample vedeam coroanele copacilor, vedeam și un pic din cerul care se întunecase de câteva ore. Am înghițit în sec tremurând cu anticipație: îl primisem, era acum al meu. Am pășit peste parchetul de culoare deschisă lăsând dâre de umezeală adusă de afară. Inima îmi bătea tare, aici și acum începe cu adevărat începutul. Este momentul meu să-mi suflec mâinile și să încep să construiesc. Să construiesc o casă, să construiesc un viitor, să mă construiesc pe mine. Poate că mutarea nu a fost o idee atât de proastă, poate că tot ceea ce aveam nevoie era un reset.

Săptămânile au trecut, zilele și nopțile succedându-se rapid, ca într-un film pe repede-înainte. Apartamentul se umplea, căpăta formă, rafturile se umpleau de cărți, de lucrurile mele, o canapea, un televizor, un pat mare. Pe balconul gol, o scrumieră zăcea pe jos, locul meu de reculegere privind în zare biserica iluminată cum trona peste casele din jur. Viața se aduna în jurul meu, iar liniștea își făcea loc după un an întreg de agitație. Șocul mutării, miezul pandemiei, toate erau acum doar o amintire îndepărtată, un ritual de trecere absolut necesar pentru a ajunge aici.

Era momentul să produc rupturile. Un nou început vine cu sacrificii. Cel mai mare pas și probabil și cea mai mare greșeală: vânzarea apartamentului. M-am întors în București, am făcut tot ceea ce trebuie și în curând mi-am luat adio de la casa unde au rămas frânturile copilăriei mele și scamele iubirilor târzii, literele mâncate din foile de curs și scrumul nopților pline fumând pe balcon cu prietenii. Soarele a apus asupra Cișmigiului și a răsărit în altă parte, acolo unde venise și plecase timpul catedralelor lăsând în urmă istorie și cultură.

Divide yourself up into value and junk
Divide yourself up into the sober and the drunk
Divide yourself up into the old and the youth
Divide yourself up into beauty and truth
Warhaus – Machinery

Nu am apucat să părăsesc Bucureștiul, însă, până să nu mă învăluiască noaptea și să mă țină în mrejele ei. Așa am redescoperit și ce înseamnă iubirea în cea mai pură formă și nealterată formă a ei. Nu am căutat-o, m-a luat luna de mână și mi-a arătat-o cu degetul la capătul unei curse de Uber și a unei sticle de vin roșu, pe fața B a unui disc care nu mai sărise de mult, pe o străduță unde doar greierii mai discutau la acea oră.

Distanța ne-a învățat să ne apropiem și am luat-o și am făcut-o a noastră. Zile și nopți de discuții online, am ales decorațiuni și tablouri împreună și am pictat vise pe pereții albi ai acelei case care devenise un cămin. Și ziua era plină, și noaptea era plină și totul era acolo unde trebuia să fie. După o perioadă am renunțat și la distanță, probabil prea devreme, cine poate spune, iar începutul nou devenise începuturi. Brusc, patru mâini construiau un edificiu. Din păcate este greu să construiești atunci când simți că dalta îți alunecă din mână. Casa era rezistentă la cutremuri, dar noi am început să ne prăbușim. Mai întâi separat, apoi împreună, îmbrățișați și apoi la capete opuse ale mesei.

În ochii mei, stelele acelor prime nopți când priveam apartamentul gol și visam la un viitor începuseră să se stingă, una câte una. Tavanul mă apăsa în cap, iar în spatele geamurilor se adunau norii de furtună. Mă sufocam în zăpușeala ce anunța urgia. Înecat în lacrimi și pastile, timpul trecea în alt fel acum, în spatele retinei mele visele si dorințele, într-un con de umbră. Brusc acel loc nu mai era al meu, nici al altcuiva, era doar al amintirii. Mi-am simțit rădăcinile smulse și aruncate pe marginea drumului, însetate de apă și murind încet încet.

Zăceam amândoi deconstruiți, urâtul și gunoiul în mijlocul sufrageriei, frumosul și diamantele strivite sub un preș peste care am călcat de mult prea multe ori. Beția începuturilor era acum uitată în claritatea unui prezent care părea că fuge de sub picioarele noastre. Vopselurile de pe viitorul pictat împreună se scurseseră într-o schimonoseală odioasă pe care am creat-o împreună. Am căzut pradă mașinăriei care ne-a tocat mărunt până când nu a mai rămas nimic decât bucăți care nu se mai potriveau niciunde.

But why can’t anything be real?
Emotion like the movies feel
A pill to break the drone of reverie
So bring me to the hand of fate
The river or a new arcade
So I can wash the empty hour away.
White Lies – Big TV

Privesc tot acest film printr-un ecran de televizor ce mi se proiectează pe retină și pare a fi o altă viață, una care s-a scurs acum mult timp și care a fost a altcuiva. O capodoperă cinematografică artsy europeană despre vise de mult uitate, o poveste care a început pe culori și triluri vesele printr-o lentilă de Jean-Pierre Jeunet și a terminat într-un tern alb-negru într-o viziune de Yorgos Lanthimos: The story of the amazing destiny of Amelie Poulain and how she became just a poor thing.

Între timp ploile din Belgia au înecat lacrimile și le-au redat naturii, iar eu îmi rotesc ochii cu cheile în mână prin living-ul imens. În jurul meu miroase cunoscut, dar în același timp cu totul altfel de cât mă așteptam. Este timpul de redescoperire, a mea, a ceea ce lăsasem în urmă și acum regăsesc la fel și totuși diferit. Între timp, în jurul meu, umbrele deciziilor proaste și al mecanismelor disfuncționale de coping se întind peste un câmp unde gândacii au ieșit la joacă. E timpul să se facă lumină.